Despre accesorii (postare de weekend)

"When in doubt, accesorize" spune un dicton al fashion education-ului transoceanic. Una din imaginile de luni 24 ianuarie,care poate au scăpat atenției publice din cauza contextului mult mai juicy al huiduirii prezidențiale, a fost cea a D-nei Udrea (super - WAG național) plimbându-se prin Iași cu un accesoriu inedit - Dl. Teodor Baconschi. Inedit pentru d-na Udrea, dar să credem că declarația publică de amor și fidelitate de la Conferința de beatificare - scuzați alegeri - a d-nei Udrea să fi avut efecte atât de fulgerătoare?
Un sfârșit de săptămână bun!

România și Reforma - Justiția

Că există corupție în România este un fapt de necontestat - chit că nu am ajuns la taxonomia fraților noștri greci, care fac diferența dintre "miza" - mita mare și grasă, a se da la ministru pentru un contract de armament - și "fakelakia" - pliculețul, care se dă la funcționari, polițiști care te prind cu viteză, etc. - stare care roade atât procesul economic, cât și țesătura și obiectivele de societate.
Acum vreo 16 ani am publicat un articol despre corupția ca instituție în "Sfera Politicii", iar concluziile de atunci mi se par valabile și acum. Corupția este un factor structural în România (iar nu o rezultantă a procesului democratic), iar acum mi se pare că a devenit o formă de taxare informală a serviciului public.
E adevărat, se fac eforturi, dar aceste eforturi, din punctul meu de vedere, sunt minate de o logică de tipul "pun carul înaintea boilor". Să mă explic - eforturile de curățare a structurilor de corupție au început cu decidenții politici. Ok, sunt cei mai vizibili și sunt cei mai în măsură să vicieze la nivel macro jocul economic și social. Până aici sunt de acord cu logica procesului, așa cum au încercat să-l structureze d-nele Monica Macovei și Alina Mungiu-Pippidi, dar nu sunt de acord cu teorema conexă a susnumitelor doamne că orice "politician" dacă nu favorizează corupția, măcar o tolerează, ceea ce înseamnă că lupta împotriva corupției trebuie să se facă într-o incintă complet autarhică de influența mecanismelor politice, inclusiv cele democratice. Cum nu sunt de acord nici cu logica prezentată de unii politicieni, cea a exonerării prin vot - a fost votat uninominal, ce dacă e corupt (sau planează acuzații de corupție asupra sa). Din această logică au rezultat instituții nominal bune - Agenția Națională de Integritate, de exemplu - dar care în realitate sunt, blând zis, ineficiente.
De ce? ne întrebăm. Răspunsul e relativ simplu - vorba lui K. Popper, nu e de ajuns să ai instituții, trebuie să ai și oameni care le dau formă. Iar despre cum corupția este percepută de unii "oameni ai legii"(sau lejeritatea cu care sunt văzute fapte la limita legii) ne spun câteva cazuri - șeful ANI a apărut ca martor al unui contract de împrumut privat dintre doi afaceriști (pe când era procuror, nu avocat), un candidat de procuror a oferit o mită substanțială pentru ocuparea postului; comandantul Poliției Neamț - dl. Șoric - nu știa că datul de bani cu camătă este o practică ilegală și, în fine, un om de afaceri acuzat într-o multitudine de dosare penale s-a gândit să ofere șefului Poliției Române un milion de euro pentru a-l face scăpat. În cazul Fătuloiu, problema nu este dacă dl. Fătuloiu a luat vreun cent, ci faptul că cineva s-a gândit să-i dea acești bani, ceea ce ne poate duce la ideea că ar mai fi procedat așa cu alții.
După umila mea părere, lupta împotriva corupției ar fi trebuit să înceapă cu cei care trebuie s-o aplice - procurori, judecători și polițiști, tocmai pentru a creea credibilitatea și legitimitatea acțiunilor acestora (pe principiul enunțat acum vreo 2000 de ani de C. Iulius Caesar - Despre soția lui Caesar nu trebuie nici să se creadă că ar fi infidelă) și să aducă un climat disuasiv (te gândești de trei ori înainte să iei un plic) pentru restul societății. Poate s-or gândi, cândva, alții.

România și Reforma - I

Dacă un cuvânt a fost repetat în ultimii 20 de ani ad nauseam a fost cel de reformă. Văzut ca panaceu pentru toate neajunsurile statului și a societății, reforma (cu R capital) promitea cetățeanului carpato-danubiano-pontic rezolvarea tuturor frustrărilor, așteptărilor și viselor fiecăruia dintre noi. Dar în ultimii doi ani, cuvântul reformă ascunde cea mai mare și mai amplă operațiune de abandon a funcțiilor statului pe care România o suportă în istoria sa modernă.
Recunosc că statul român, așa cum a ieșit din modernitate, nu a fost cea mai eficientă mașină administrativă pe care o cunosc, iar ineficiența sa a fost exacerbată în anii de "democrație populară". Promisiunea unui stat atot-protector s-a tradus în realitatea unui stat atot-puternic, iar divorțul dintre "agenda" cetățenilor și cea a statului s-a tradus, de fapt, în explozia din decembrie '89.
Pe de altă parte, statul român, cum ni-l prezintă dl. Băsescu și prietenii săi (btw, prezentare făcuta pe bucățele mici și aleatoare) nu este un stat "modernizat" sau "reformat", ci un stat iresponsabil, ce abandonează propriile sale obligații, nu se supune nici unui control, nici din partea cetățenilor, nici din partea partenerilor - vezi cazul Schengen și MCV.
Intelectualmente, statul minimal este o categorie seducătoare - un stat care intervine doar atunci când este cazul, un stat care lasă cetățeanului sau comunității libertatea de a decide asupra a ceea ce este mai bine pentru el. Seducător, nu - să treci de la un stat care seamănă cu o soacră cârâitoare la un stat care e prietenul tău, e acolo când ai nevoie de el, bea și o bere cu tine.
Problema este că pentru a ajunge la statul minimal îți trebuie două lucruri măcar - o planificare strategică construită bine și un mandat puternic din partea cetățenilor. Ceea ce nu există - nici unul, nici celălalt. Există doar sentimentul abandonului, public și arogant al obligațiilor, coroborat cu încrâncenarea masivă și permanentă a păstrării cu orice preț a drepturilor. Ceea ce seamănă mai mult cu o tragedie familială, decât cu o reformă.

Dansând (Hora Unirii) cu SPP-ul

Dacă Kevin Costner a făcut un film de bună calitate (discutăm și disputăm, dacă e cazul), acela a fost "Dancing with the Wolves". Tragedia fostului agent de represiune izolat de violența lumii în care trăia este dată de invazia propriei sihăstrii de aceeași violență de care fugea.
Imaginea lui Traian Băsescu la Iași, dansând Hora Unirii cu aghiotantul și atent selecționata d-ra Maricica, partenerul aprobat, e chiar dimensiunea izolării celui ales să fie președintele României. Trăitor în bula protectivă și protectoare a serviciului de protecție, hrănit cu informații doar de sintezele zilnice de la SRI și SIE, protejat de consilieri în fața oricărei imixtiuni din afară (așa spun surse diplomatice) TB chiar are impresia că reformează România. Nu îi plâng de milă în nici un fel - e lumea pe care și-o dorește - micro-cosmul în care este șef absolut și de necontestat (pentru că altfel nu pot să interpretez referirile tot mai obsesive din aparițiile mediatice la "vârsta de aur" a căpităniei D-sale - o lume singulară,autarhică și înconjurată de ape în care el este "the master of the boat").
Insistența cu care "garda apropiată" a lui TB - în primul rând Elena Udrea - acuză complotul opoziției în huiduirea prezidentului, nu dă decât măsura gamei minore în care se intonează "hosannah" prezidențială - Cezarul și nația ar fi fost în deplin acord fără monstruoasa coalițiune.
P.S. Dacă dl. Baconschi ar fi fost diplomat (așa cum se pretinde) ar fi știut ca la o ceremonie de stat nu se vine îmbrăcat ca la o excursie rurală. Cât de prieten aș fi cu jachetele Barbour, nu la Iași și la Ziua Unirii l-aș fi purtat. Jignești și ocazia și locul.

Richard Holbrooke's Lonely Mission - Newsweek

Richard Holbrooke's Lonely Mission - Newsweek

Istoria unui personaj aparte!

De ce Caliban?

Trebuie să recunosc faptul că, de prima dată când am citit "Furtuna" lui Shakespeare, Caliban mi-a fost simpatic. Teluric și simplist, cu instincte mai mult decât cu rațiune, Caliban era "the perfect underdog" al unei lumi gestionate de magia intelectului. Atâta vreme cât Prospero gestiona insula, Caliban părea a fi un revoltat fără revoltă, opozantul perfect, adunătorul compasiunii noastre! Dar niciodată nu mi-am pus problema cum va arăta insula guvernată de Caliban! Din păcate, România este guvernată, măcar de doi ani de zile, de un personaj al cărui gen proxim este doar fiul lui Sycorax. Ariel pare că se complace în starea de adulator necontrolat al lui Caliban, Miranda, plecată cu Fernando, a fost înlocuită de o "nevastă veselă" dar nu din Windsor, iar caprele lui Caliban iau parte la guvernarea insulei. Cam trist peisajul, nu?
Dacă Traian Băsescu, căci despre el este vorba, a ratat ceva este transformarea, pe care tot Shakespeare o descrie la sfârșitul lui Henric al IV-lea, cea din om de rând, supus mai mult dorințelor și instinctelor sale, în deținătorul magistraturii supreme. Poate când va termina "De ce iubesc femeile" (mă-ndoiesc de acest lucru, tot o citește de 7 ani) va citi dialogurile dintre Prințul Harry (viitorul rege) și două personaje - Întâiul Judecător și Sir John Falstaff. Sunt doar vreo 3 pagini! Ca să vadă ce a ratat. Dacă nu să vadă filmul. Dacă nu vede filmul. să-l pună pe vreun Ariel de curte să-i povestească!
P.S. Pentru explicații despre personaje vezi Furtuna pe wikipedia.

Încerc din nou

De vreo doi ani am renunțat să scriu pe blog. Din diferite motive:
Primul a fost o postare (oprită de auto-cenzură) în care mă rățoiam la Cristian Preda. Rău. Retrospectiv îmi dau seama că nu greșeam foarte tare - Cristian Preda se complace în postura de apostat mai mult decât în cea de liberal. Ok, fiecare cu alegerile lui, le face și trăiește cu ele, ca doar de aceea avem statutul de oameni liberi. Dar despre asta, mai peste câteva zile.
Al doilea a fost că aveam impresia ca două bloguri pe familie sunt cam multe. Nu mă întrebați de ce. Și că celălalt e mai interesant.
Al treilea și cel mai important este dat de relația mea proastă cu scrisul. Urăsc să scriu. Din clasa I. Puneți-mă să vorbesc, nu mă opriți decât cu greu, dar când este de scris, am un turn-off intelectual de clasă planetară.
Așa că încerc din nou. Sper să ma țin de data asta!