România și Reforma - Justiția

Că există corupție în România este un fapt de necontestat - chit că nu am ajuns la taxonomia fraților noștri greci, care fac diferența dintre "miza" - mita mare și grasă, a se da la ministru pentru un contract de armament - și "fakelakia" - pliculețul, care se dă la funcționari, polițiști care te prind cu viteză, etc. - stare care roade atât procesul economic, cât și țesătura și obiectivele de societate.
Acum vreo 16 ani am publicat un articol despre corupția ca instituție în "Sfera Politicii", iar concluziile de atunci mi se par valabile și acum. Corupția este un factor structural în România (iar nu o rezultantă a procesului democratic), iar acum mi se pare că a devenit o formă de taxare informală a serviciului public.
E adevărat, se fac eforturi, dar aceste eforturi, din punctul meu de vedere, sunt minate de o logică de tipul "pun carul înaintea boilor". Să mă explic - eforturile de curățare a structurilor de corupție au început cu decidenții politici. Ok, sunt cei mai vizibili și sunt cei mai în măsură să vicieze la nivel macro jocul economic și social. Până aici sunt de acord cu logica procesului, așa cum au încercat să-l structureze d-nele Monica Macovei și Alina Mungiu-Pippidi, dar nu sunt de acord cu teorema conexă a susnumitelor doamne că orice "politician" dacă nu favorizează corupția, măcar o tolerează, ceea ce înseamnă că lupta împotriva corupției trebuie să se facă într-o incintă complet autarhică de influența mecanismelor politice, inclusiv cele democratice. Cum nu sunt de acord nici cu logica prezentată de unii politicieni, cea a exonerării prin vot - a fost votat uninominal, ce dacă e corupt (sau planează acuzații de corupție asupra sa). Din această logică au rezultat instituții nominal bune - Agenția Națională de Integritate, de exemplu - dar care în realitate sunt, blând zis, ineficiente.
De ce? ne întrebăm. Răspunsul e relativ simplu - vorba lui K. Popper, nu e de ajuns să ai instituții, trebuie să ai și oameni care le dau formă. Iar despre cum corupția este percepută de unii "oameni ai legii"(sau lejeritatea cu care sunt văzute fapte la limita legii) ne spun câteva cazuri - șeful ANI a apărut ca martor al unui contract de împrumut privat dintre doi afaceriști (pe când era procuror, nu avocat), un candidat de procuror a oferit o mită substanțială pentru ocuparea postului; comandantul Poliției Neamț - dl. Șoric - nu știa că datul de bani cu camătă este o practică ilegală și, în fine, un om de afaceri acuzat într-o multitudine de dosare penale s-a gândit să ofere șefului Poliției Române un milion de euro pentru a-l face scăpat. În cazul Fătuloiu, problema nu este dacă dl. Fătuloiu a luat vreun cent, ci faptul că cineva s-a gândit să-i dea acești bani, ceea ce ne poate duce la ideea că ar mai fi procedat așa cu alții.
După umila mea părere, lupta împotriva corupției ar fi trebuit să înceapă cu cei care trebuie s-o aplice - procurori, judecători și polițiști, tocmai pentru a creea credibilitatea și legitimitatea acțiunilor acestora (pe principiul enunțat acum vreo 2000 de ani de C. Iulius Caesar - Despre soția lui Caesar nu trebuie nici să se creadă că ar fi infidelă) și să aducă un climat disuasiv (te gândești de trei ori înainte să iei un plic) pentru restul societății. Poate s-or gândi, cândva, alții.

România și Reforma - I

Dacă un cuvânt a fost repetat în ultimii 20 de ani ad nauseam a fost cel de reformă. Văzut ca panaceu pentru toate neajunsurile statului și a societății, reforma (cu R capital) promitea cetățeanului carpato-danubiano-pontic rezolvarea tuturor frustrărilor, așteptărilor și viselor fiecăruia dintre noi. Dar în ultimii doi ani, cuvântul reformă ascunde cea mai mare și mai amplă operațiune de abandon a funcțiilor statului pe care România o suportă în istoria sa modernă.
Recunosc că statul român, așa cum a ieșit din modernitate, nu a fost cea mai eficientă mașină administrativă pe care o cunosc, iar ineficiența sa a fost exacerbată în anii de "democrație populară". Promisiunea unui stat atot-protector s-a tradus în realitatea unui stat atot-puternic, iar divorțul dintre "agenda" cetățenilor și cea a statului s-a tradus, de fapt, în explozia din decembrie '89.
Pe de altă parte, statul român, cum ni-l prezintă dl. Băsescu și prietenii săi (btw, prezentare făcuta pe bucățele mici și aleatoare) nu este un stat "modernizat" sau "reformat", ci un stat iresponsabil, ce abandonează propriile sale obligații, nu se supune nici unui control, nici din partea cetățenilor, nici din partea partenerilor - vezi cazul Schengen și MCV.
Intelectualmente, statul minimal este o categorie seducătoare - un stat care intervine doar atunci când este cazul, un stat care lasă cetățeanului sau comunității libertatea de a decide asupra a ceea ce este mai bine pentru el. Seducător, nu - să treci de la un stat care seamănă cu o soacră cârâitoare la un stat care e prietenul tău, e acolo când ai nevoie de el, bea și o bere cu tine.
Problema este că pentru a ajunge la statul minimal îți trebuie două lucruri măcar - o planificare strategică construită bine și un mandat puternic din partea cetățenilor. Ceea ce nu există - nici unul, nici celălalt. Există doar sentimentul abandonului, public și arogant al obligațiilor, coroborat cu încrâncenarea masivă și permanentă a păstrării cu orice preț a drepturilor. Ceea ce seamănă mai mult cu o tragedie familială, decât cu o reformă.

Iran și abordarea americană

Op-Ed Columnist - Realpolitik for Iran - NYTimes.com


Foarte bun articol despre o abordare realistă în problema nucleară iraniană. Acum vreo 2 ani și ceva, scriam despre politica nucleară a Iranului spunând că este cea mai bună cale pentru Iran de a obține o "normalizare" a statutului său internațional. Pe de altă parte, nu cred că o recunoaștere a "rolului pivotal al Iranului în securitatea zonei" pe tipul mișcării făcute de Nixon cu RP Chineză (de fapt de Kissinger) ar avea vreun efect de real-politik, mai bine zis pe cine să echilibreze Iranul în plan regional?
Candidații ar fi Pakistanul (aliat istoric al Statelor Unite), e adevărat într-o criză masivă, India (cea mai populată democrație a lumii) sau Arabia Saudită (beneficiara unui statut eminent în lumea islamică datorită conjuncției între cele două locuri sfinte - Mecca și Medina - cu rezervele financiare imense datorate petrolului).
Mare problemă pusă de Iran - în plan internațional - este dată de statutul militant al Republicii Islamice, nu de o agendă realistă, care ar viza câștigarea unui rol preeminent în aria Golfului Persic, Asiei Centrale și a Mării Arabiei. Militantismul islamist (nu islamic - s.n.) al Teheranului, combinat cu faptul că este un islamism de sorginte șiită (Pakistanul și Arabia Saudită sunt sunnite, ca și mare parte din Asia Centrală) este, pe termen lung, un factor de destabilizare regională mult mai puternic decât înarmarea nucleară potențială a Iranului, care poate fi ținută sub control prin mijloace clasice de deterence, atât la nivel global, de către Statele Unite și aliații europeni (cam toată lumea uită că și britanicii și francezii au capacități nucleare de descurajare limitată), sau la nivel regional - prin India și Pakistan.
Că politică administrației Bush a fost dezastroasă în legătură cu Iranul, asta este o altă poveste, dar a recunoaște un rol dominant al Teheranului într-o regiune care încearcă să nu recunoască acest rol pare a fi mai mult o atitudine de tipul "elefantului în magazinul de porțelanuri" decât o inspirată politică demnă de Metternich sau Bismark.

De citit

The rational argument for an Israeli attack on Iran. - By David Samuels - Slate Magazine

De citit, revin cu o scurtă analiză.

Charlie Wilson's War v. 2.0

Obama's new policy for Afghanistan tries to steer a middle course. - By Fred Kaplan - Slate Magazine

Interesant ca scurtă introducere despre ceea ce ar putea și ceea ce vor americanii în Afganistan. Pe de altă parte, opțiunea, așa cum o prezintă Fred Kaplan, este una care deja a dat greș în Bosnia. Până la urmă, de ce ne-am dus noi (NATO) acolo?
Citez:
"The COIN-dinistas, as some call them, argue that the best way to defeat insurgents is to protect the population and provide basic services, thus drying up the insurgents' base of support and strengthening loyalty to the government. Going after the terrorists directly must be part of any approach, they agree. But if that's the central element, it only gives the bad guys the initiative, lets them melt into the landscape, and kills too many civilians caught in the crossfire, thus alienating the people we're trying to help."

Or părea ei - COIN - maximaliști, dar în fond au dreptate. Soluțiile durabile cer operațiuni durabile - vezi sfârșitul de la Charlie Rose's War: cheltuiești miliarde pentru operațiuni militare, dar te zgrârcești atunci când e vorba de nation-building!

Despre cum nu trebuie să fi naiv în politica externă

Why a "reset button" isn't enough to transform U.S. foreign relations. - By Anne Applebaum - Slate Magazine

Foarte bun articol despre "wishful thinking" și administrația Obama sau despre pericolele nominalismului în relațiile cu Rusia. Aviz amatorilor de "pragmatizare a relațiilor noastre cu Moscova.