România și Reforma - Justiția

Că există corupție în România este un fapt de necontestat - chit că nu am ajuns la taxonomia fraților noștri greci, care fac diferența dintre "miza" - mita mare și grasă, a se da la ministru pentru un contract de armament - și "fakelakia" - pliculețul, care se dă la funcționari, polițiști care te prind cu viteză, etc. - stare care roade atât procesul economic, cât și țesătura și obiectivele de societate.
Acum vreo 16 ani am publicat un articol despre corupția ca instituție în "Sfera Politicii", iar concluziile de atunci mi se par valabile și acum. Corupția este un factor structural în România (iar nu o rezultantă a procesului democratic), iar acum mi se pare că a devenit o formă de taxare informală a serviciului public.
E adevărat, se fac eforturi, dar aceste eforturi, din punctul meu de vedere, sunt minate de o logică de tipul "pun carul înaintea boilor". Să mă explic - eforturile de curățare a structurilor de corupție au început cu decidenții politici. Ok, sunt cei mai vizibili și sunt cei mai în măsură să vicieze la nivel macro jocul economic și social. Până aici sunt de acord cu logica procesului, așa cum au încercat să-l structureze d-nele Monica Macovei și Alina Mungiu-Pippidi, dar nu sunt de acord cu teorema conexă a susnumitelor doamne că orice "politician" dacă nu favorizează corupția, măcar o tolerează, ceea ce înseamnă că lupta împotriva corupției trebuie să se facă într-o incintă complet autarhică de influența mecanismelor politice, inclusiv cele democratice. Cum nu sunt de acord nici cu logica prezentată de unii politicieni, cea a exonerării prin vot - a fost votat uninominal, ce dacă e corupt (sau planează acuzații de corupție asupra sa). Din această logică au rezultat instituții nominal bune - Agenția Națională de Integritate, de exemplu - dar care în realitate sunt, blând zis, ineficiente.
De ce? ne întrebăm. Răspunsul e relativ simplu - vorba lui K. Popper, nu e de ajuns să ai instituții, trebuie să ai și oameni care le dau formă. Iar despre cum corupția este percepută de unii "oameni ai legii"(sau lejeritatea cu care sunt văzute fapte la limita legii) ne spun câteva cazuri - șeful ANI a apărut ca martor al unui contract de împrumut privat dintre doi afaceriști (pe când era procuror, nu avocat), un candidat de procuror a oferit o mită substanțială pentru ocuparea postului; comandantul Poliției Neamț - dl. Șoric - nu știa că datul de bani cu camătă este o practică ilegală și, în fine, un om de afaceri acuzat într-o multitudine de dosare penale s-a gândit să ofere șefului Poliției Române un milion de euro pentru a-l face scăpat. În cazul Fătuloiu, problema nu este dacă dl. Fătuloiu a luat vreun cent, ci faptul că cineva s-a gândit să-i dea acești bani, ceea ce ne poate duce la ideea că ar mai fi procedat așa cu alții.
După umila mea părere, lupta împotriva corupției ar fi trebuit să înceapă cu cei care trebuie s-o aplice - procurori, judecători și polițiști, tocmai pentru a creea credibilitatea și legitimitatea acțiunilor acestora (pe principiul enunțat acum vreo 2000 de ani de C. Iulius Caesar - Despre soția lui Caesar nu trebuie nici să se creadă că ar fi infidelă) și să aducă un climat disuasiv (te gândești de trei ori înainte să iei un plic) pentru restul societății. Poate s-or gândi, cândva, alții.